Operaţionalizaţi în câţiva indicatori relevanţi normalitatea într-o firmă din România.

Am scris de multe ori ca asteptarile angajatilor sunt nerealiste atunci cand sunt frustrati pentru ca lucrurile nu se intampla asa cun scrie in reviste sau in cursuri ca ar trebui sa se intample. Am atasat cateva articole in care am scris mai pe larg despre asta, nu mai reiau acum ideile de acolo, care sunt inca perfect actuale, si vor fi inca mult timp de aici incolo. Eu folosesc pentru « normalitate » o definitie cu care nu toti sunt de acord: «Daca lucrurile se intampla intr-un anumit fel in peste 70% din cazuri, atunci inseamna ca acesta e « normalul » momentului, restul e doar aspirational. »

În ce fel de firme angajarea şi/sau  promovarea angajaţilor e condiţionată implicit/explicit de împrietenirea cu şeful (direct sau managerul companiei)?

Nu exista o legatura atat de directa si de evidenta pe cat pare la prima vedere. Sunt situatii (nu foarte multe, totusi) in care aceasta imprietenire e mai degraba un obstacol, fie direct din partea sefului cu care esti prieten, fie din a celor de mai sus de el care stiu despre aceasta si introduc o nota mai mare de subiectivitate in evaluari decat e cazul (si intr-o directie si in alta). Mai pe scurt, imprietenirea asta poate influenta foarte mult lucrurile, insa e mult mai greu de spus in ce directie, daca pozitiv sau negativ. Asa ca e mai bine pentru multi sa nu se bazeze prea mult pe asta, mai ales in organizatiile mari din mediul corporatist. In businessurile antreprenoriale, prietenia cu patronul iti aduce aproape sigur avantaje directe imediate. Mai dificil e cand patronul si directorul general sunt persoane diferite iar cel in cauza e prieten numai cu unul dintre acestia.

Cât de obiective sunt deciziile de promovare/concediere a angajaţilor dintr-o firmă în care relaţiile şef-angajat sunt personalizate? Mai mult, cât de probabil e să fii promovat pe criterii meritocratice într-o firmă în care relaţiile şef-subaltern sunt personalizate?

Indiferent de relatiile sef- angajat, aceste decizii sunt MULT mai subiective decat cred cei mai multi si decat se asteapta angajatii. Asta si in mediile corporatiste (multinationale, firme mari) si in cele antreprenoriale. Macar in mediile antreprenoriale lucrurile se spun ceva mai pe fata („… pentru ca asa vreau eu!”), pe cand in cele corporatiste se fac eforturi mari sa se dea o aparenta de obiectivitate, pentru ca asa da bine si sunt obligati de catre departamentul de PR. Am vazut si cazuri in care o relatie mai stransa intre sef si angajat a facut ca deciziile sa fie chiar mai obiective decat in cazul in care nu ar fi existat aceasta relatie, din teama unuia dintre cei doi, sau chiar a amandurora de a nu-si pierde credibilitatea.

Poţi supravieţui într-o firmă dacă nu aderi explicit la această practică? Ce se întâmplă cu “anomicii” din astfel de companii (cei care nu se conformează). Concret, ce se întâmplă cu performerii care decid să nu se “împrietenească” cu şefii? Dar cu angajaţii paraziţi care nu vor să se adere la această practică.

Articolul complet: Blogul lui George Butunoiu Despre manageri, viitori manageri si cei care nu vor deveni niciodata manageri