Scriu post-ul acesta mai degrabă din postură de manager, decât ca provider de servicii HR. Și, din rolul de șef de trib, mă întreb: oare nu greșim atunci când abordăm problema motivării angajaților?

Îmi pare că majoritatea strategiilor de HR și a conducerii companiilor, în general, pornesc de la premisa că oamenii sunt sau vor fi demotivați la un moment dat. Iar departamentul de HR este panaceul universal care trebuie să rezolve problema. Să o luăm metodic și să discutăm, pe rând, despre ambele constatări.

1. Premisa că angajații sunt sau vor fi demotivati.

Sigur, sunt foarte puține joburi care să-ți ofere constant satisfacții. Este aproape imposibil să nu ajungi din când în când să te nemulțumească o decizie oarecare a managementului, pe care trebuie să o pui în aplicare împotriva a ceea ce crezi sau vrei tu. Este greu să-ți păstrezi optimismul când vânzările nu merg bine, când clienții sunt nemulțumiți, când lucrurile nu merg, la modul general, în direcția în care îți dorești.

Dar de aici până la a considera, din oficiu, că asta este starea normală de lucru și să te aștepți ca angajații să nu pună pasiune în ceea ce fac, să nu muncească decât la calitatea minimă pentru a fi plătiți, este un drum lung.

Mai mult, acest “sindrom” (în lipsa unui cuvând mai bun) s-a transmis și angajaților, care, la rândul lor, instinctiv consideră că e normal ca jobul să nu-ți facă plăcere, că e de așteptat să te afecteze orice dificultăți sau conflicte la servici, că e responsabilitatea angajatorului să-i motiveze.

Poate părea incredibil, dar am întâlnit aceste reacții de la persoane angajate de doar câteva luni, unii chiar în timpul perioadei de probă. Să consideri că ești demotivat după trei săptămâni de job este, după părerea mea, mult prea mult. Un job nou, indiferent de cauza schimbării, trebuie să te motiveze (fie pentru că ai plecat pe o poziție mai bună – mai interesantă, mai bine plătită; fie pentru că ai reușit să te angajezi după o perioadă oarecare în care ai fost șomer).

2. HR-ul trebuie să rezolve totul cu un training sau un pachet de compensații.

Poate că din frazele de mai sus s-a înțeles că angajații demotivați sunt bolnavi închipuiți. Nici pe departe – există suficient de multe companii prost organizate, cu probleme grave de management (la nivel de proces), sau diverși team-leader-i și manageri care au probleme reale de personalitate și își demotivează angajații (de suficient de multe ori am auzit de traume reale din cauza unui manager care jignește, urlă sau chiar își agresează angajații).

Dar, închipuite sau nu, problemele acestea nu pot fi rezolvate de HR. Nu poți să “convingi” un om să fie bucuros că vine la job și nu poți să arunci cu bani în problemă și să crezi că o să se rezolve singură.

Schimbările trebuie să vină de la conducerea companiei. Și nu este vorba despre strategiile și măsurile efective – acestea sunt, într-adevăr concepute, alese și executate de departamentul de resurse umane. Este vorba despre schimbarea de mentalitate care transformă niște oameni deprimați într-o echipă de succes.

Este vorba despre managerul care trebuie să înțeleagă că nu lucrează cu roboți, ci cu oameni cu sentimente și care au și zile proaste. Este vorba despre angajatul care trebuie să înțeleagă că managerii trebuie uneori să ia decizii neplăcute dar necesare. Este vorba despre transformarea venitului la servici ca să iei un salariu și să pleci cât mai repede acasă, în ieșitul la bere cu colegii, care acum îți sunt prieteni.

Iar după acest rant, nu aș putea să nu scriu și părerea mea:

- cred că este normal ca un manager să se aștepte ca angajații săi să fie motivați de job.

- cred că este normal ca un manager să fie un liant între membrii echipei, nu un tiran care aruncă cu task-uri la ședințe.

- cred că un manager trebuie să aibă încredere în angajații săi și să le acorde libertate.

- cred că angajații trebuie să-și asume încrederea aceasta și să dovedească că o merită, lucrând, tot timpul, la capacitate maximă, fără să se aștepte să fie rugați/manipulați sau să fie recompensați suplimentar.

- cred că excelența este starea normală de lucru, restul fiind excepții.

- cred că HR-ul este doar “materialul de referință” în tot ce am scris mai sus, și nu cel care trebuie să rezolve, singur, probleme pe care nu le-a creat și pe care poate nici măcar nu le înțelege complet.

- cred că avem nevoie de o schimbare de mentalitate.

Citeste mai multe: Novit.ro