A fost odată ca niciodată, undeva, departe, pe un munte, un sat superb de oameni destoinici și frumoși. Și-n bună pace și înțelegere trăiau acei oameni și-n prosperitate.

Era liniște multă în satul de munte pentru că oamenii erau izolați de restul lumii printr-un drum ce șerpuia pe munte și le făcea satul greu de ajuns.

În fiecare zi ei își vedeau de treburile lor într-o pace desăvârșită. Aproape că nu se întâmpla nimic în viața lor în afară de faptul că își vedeau de negoțul lor care le asigura traiul liniștit și bunuț.

Într-o zi oamenii au găsit că pe drumul șerpuit din munte se aciuiase un balaur și se speriaseră tare. Acum erau în situația de a fi izolați și de a nu se mai duce la oraș ca să facă negoțul din care trăiau și se bucurau de pace în liniștea lor neperturbată.

S-au strâns oamenii îngrijorați că soarta lor se schimbase, la sfatul bătrânilor pe a căror înțelepciune se bazau de-o viață. Aceștia au ajuns împreună la concluzia că trebuie să facă ceva și au ales să-i trimită pe cei mai bravi și voinici ai satului să-l înfrunte și să-l omoare pe balaur.

Astfel cel mai puternic om al satului, care era foarte bun la mânuirea bâtei și-a luat bâta lui cea groasă și lungă să meargă să-l ciomăgească pe balaur. Și-a luat-o el pe drum să-l înfrunte pe acesta și când a ajuns a început lupta.

Balaurul fermecat fiind, avea un mare dar. El putea să răspundă la loviturile oricui cu o armă de două ori mai mare și cu lovituri de două ori mai puternice. Astfel a scos balaurul o bâtă de două ori mai groasă și mai lungă și ni l-a troznit pe voinicul nostru direct în cap de ni l-a făcut una cu pământul.

Aflând tragedia, satul s-a strâns și l-a trimis de data asta, pe voinicul cel iscusit, care era maestru în mânuirea focului să-l ardă pe balaur. Și-a luat voinicul iscusit scula de împrăștiat foc și s-a dus să-l înfrunte pe balaur. Ajungând acolo a începu să arunce cu flacăra lui arzătoare. Balaurul s-a ferit cu grație și a trimis către voinic o flacără de două ori mai lungă, mai groasă și mai fierbinte. Astfel l-a ars pe voinic transformându-l într-o grămadă de cenușă, ce-a fost luată de vânt și nimic n-a mai rămas din ce înainte fusese voinicul iscusit.

Deja îngrijorat de cea de-a doua tragedie, satul a ales să-l trimită pe cel mai mare mânuitor de sabie din satul lor, care câștigase până atunci toate concursurile de sabie din toată țara. S-a dus voinicul cu sabia lui ușoară, lungă și tăioasă să-l taie pe balaur, numai că balaurul nostru a scos de data asta o sabie de două ori mai lungă și mai tăioasă și l-a tăiat pe voinicul nostru fix în două bucăți, pe verticală, nu alta.

Satul fusese martor până atunci la trei tragedii în care și-a pierdut pe cei mai dragi voinici. Înțeleseseră că trebuie să se împace cu ideea, să trăiască în izolare, în sărăcie și greutăți și că acum chiar trebuie să-și accepte soarta.

Dar într-o zi, Ionică, prostul satului, a venit cu o idee și a spus în fața satului că vrea să încerce și el să se vadă cu balaurul. Sătenii, evident că au râs el, cum făceau de obicei, pentru că deși inteligent Ionică venea cu tot felul de gimbușlucuri, gânduri și povești ce erau total diferite de mersul normal al vremii. Astfel au râs și l-au batjocorit pe Ionică spunându-i că dacă destoinicii satului n-au reușit cum o să reușească el, un prost, ce-i drept original.

Totuși Ionică a ales să se vadă cu balaurul. A luat cu el ceva de-ale gurii și ceva de băut. Bineînțeles că a fost urmat de câțiva curioși, aventurieri și chiar oameni care credeau în ideile năstrușnice ale lui Ionică.

S-a apropiat astfel Ionică, pe drumul ce ducea spre oraș, de balaur. Dacă de obicei balaurul simțea de la distanță și se punea într-o poziție de gardă, acum balaurul stătea culcat la pământ cu botul pe labele lui cu gheare tăioase. S-a apropiat și mai tare Ionică, plin de curiozitate, la câțiva centimetrii de nările balaurului care-l adulmeca liniștit cu ochii mijiți către Ionică.

Ce faci băi balauraș bun? Ia zi bre, nu ți-e puțină foame? și a scos Ionică cel prost o pară bună și a apropiat-o de nările balaurului. Acesta s-a ridicat brusc, a luat cu grijă para cu ghearele lui tăioase și a mâncat-o. Mai mult decât atât a ridicat mâna lui până la cer și a ținut-o acolo. Între timp câteva din femeile care l-au urmat pe Ionică, prostul nostru, s-au speriat tare aproape să moară de frică. A coborât apoi balaurul mâna din cer și a întins-o deschisă către Ionică.

Când s-a uitat Ionică la ce e în mâna balaurului, a găsit două pere, de două ori mai roșii, mai parfumate, mai proaspete și mai mari.

S-a dat Ionică apoi înapoi către ceata de oameni și a luat un ciubăr, din acela de lemn, cu apă de izvor și i-a adus-o balaurului. A dat-o balaurul pe gât a ridicat apoi ciubărul la cer și în loc de o ciubăr a revenit cu două vase de argint, cu apă de două ori mai rece, mai curată, mai proaspătă, mai tămăduitoare.

Văzând asta ceata de oameni a dat fuga în sat să spună oamenilor de minunea pe care o provocase Ionică. A dat fuga tot satul cu mic și cu mare înapoi să se convingă de minune și ce crezi că au văzut?

Ionică stătea de vorbă și își zâmbea împreună cu balaurul.

Atunci până și cel mai sceptic și pesimist Om din sat a știut că blestemul pe care-l aveau până atunci se transformase în binecuvântare.

Citeste mai multe povesti: InspiredAchievement.ro