Blog: Separația care ne unește
Au fost odată ca niciodată doi prieteni buni, care au crescut și evoluat împreună. Și ei trăiau în vecinătate și împăcare, gard în gard. De-a lungul vieții lor au avut și bune și rele și pe toate le-au împărțit. Ultima greutate prin care trecuseră a fost că le-au murit femeile, adevărate aducătoare de pace, bunăstare și dragoste.
Amândoi trăiau pe malul unui râu, într-un ținut muntos și frumos, unde natura îl invita pe Dumnezeu să stea de vorbă cu cei care își dădeau timp să-L vadă. Unul stătea în amonte și altul în aval de un pârâiaș secat care le separa pământurile. Doar atunci când râul se umfla, pârâiașul prindea viață și pentru câteva zile le separa proprietățile. Pentru că era mic, dacă aveau nevoie unul de altul treceau pârâul în picioarele goale ca să-și mai răcorească și înmoaie tălpile bătătorite de-atâta viață și muncă.
Într-o zi au găsit o potcoavă și unul dintre ei spunea că e a lui, că e marcată cu numele calului și a gospodăriei lui. Iar celălalt spunea că e a calului său credincios și că nu recunoaște marcajul de care vorbea prietenul său și că e a lui. Ba chiar amenința că dacă nu-și ia potcoava cea ruginită și obosită, n-o să mai stea niciodată de vorbă cu prietenul său de-o viață.
Supărat nevoie mare, cel de pe pământul din deal i-a spus celui din-vale să-și țină potcoava și că n-o să mai vorbească vreodată. Ba mai mult decât atât, peste noapte, a săpat și a adâncit albia pârâiașului astfel încât pământurile lor să se separe și mai tare.
Mare i-a fost durerea și mânia celui din-vale când a văzut apa pârâiașului despărțindu-le gospodăriile, pământurile, inimile, sufletele. Întâmplarea făcea că în acel moment trecea pe-acolo un tâmplar căutând de lucru. Atunci omul din-vale supărat din cale-afară, plină de ură și amărăciune l-a oprit pe tâmplar întrebându-l dacă poate să facă un gard înalt în albia pârâului.
Acesta l-a întrebat care e pricina și bătrânul din vale i-a povestit toate cele prin care a trecut cu prietenul său din deal și plin de ură și necaz i-a spus și istoria care-i desparte, ba mai mult atât i-a spus cum „nebunul” său prieten din deal de pârâu a adâncit albia secată dintr-o pricină atât de mică cum era potcoava ce-a tocită. Acum i-a spus el tâmplarului „vreau să-mi faci un gard de trei metri să nu poată dobitocul ăla din deal să treacă sub nicio formă, nici dacă vrea”.
Tâmplarul i-a spus că a înțeles care e treaba și că a doua zi o să-l rezolve, că acum e târziu și e obosit de pe drum dar înainte de odihnă, să-i spună unde se găsește lemnul pentru gard. I-a uite colea în fânar, unde poți să înnoptezi, ai tot ce-ți trebuie tâmplarule. Și pentru că mâine e zi de târg, eu am să plec devreme, dar am să mă întorc pe seară.
Uite-așa cu satisfacția ca a putut să pună de un gard între el și vecinul său din deal, a plecat dimineața în zori bătrânul din vale la târg, ca să facă negoț să-și poată duce traiul. Și a făcut el negoț și a vândut și a cumpărat cele trebuincioase casei și nevoilor lui modeste și seara s-a întors pe asfințit spre casă.
Soarele bătea atât de frumos pământurile lor, parcă le mângâia și lumina era blândă și bună și dacă ziua de târg pusese ceva liniște în inima lui, dar a început a se mânia din nou când în loc de gard a văzut un podeț între pământul său și al moșneagului din deal. A ridicat capul către cer și a strigat către Dumnezeu: Doamne, de ce mă bați Tu atât de aspru? Oare ce am de învățat din asta? Apoi ca un câine turbat i-a dat bice la cal să vadă repede despre ce e vorba.
Văzând de departe că se apropie cu trăsura, bătrânul din deal, nerăbdător, a venit către pod, ba mai mult a venit la jumătate, între pământul său și cel de-al omului din vale.
Plin de mânie bătrânul din vale a alergat într-un suflet către prietenul său de o viață, către puntea pod dintre ei, a făcut chiar pași repezi și elastici gata să urle la prietenul său, și privirea-i era pe jos la scândurile bine bătute, și apoi la cizmele prietenului său, apoi încet către fața prietenului său care-l privea cu ochii plini de lacrimi. Prietenul său i-a spus cu brațele largi deschise pentru a-l îmbrățișa:
Dacă după toate pe care le-am făcut cu albia ai fost capabil să faci acest pod, înseamnă că ești tare generos și iertător măi prietene și om bun.
Atunci bătrânul din vale l-a îmbrățișat pe cel din deal și a putut să-l vadă pe tâmplarul care era pe picior de plecare, făcându-și ordine în trusa de scule.
Hei, tâmplarule, stai, că mai avem multe lucrări să-ți dăm, l-au strigat cei doi prieteni.
Nu pot să mai stau nicio clipă a răspuns tâmplarul, mă duc în lume că am de construit multe poduri.
Ca leadership Coach, construiesc poduri între oameni și inimile lor. În ce situație vrei să construiești un pod și cum?
Citeste mai multe: InspiredAchievement.ro
Publicat in data de 2011-06-07 de Ioan Nicut