Discutiile din ultima vreme despre “managementul privat” la firmele (si institutiile?) de stat mi-a readus in minte prima mea mare recrutare pe care am facut-o pentru un astfel de client special. Cautam un director pentru o institutie importanta. Atat de importanta, incat in atributiile mele de head-hunter intra si iscodirea oamenilor principali ai statului (prim-ministrul, niste ministri, presedintii de la Parlament, liderii de partide etc. si chiar Presedintia) pe chestiunea respectiva si, eventual, obtinerea unui acord de principiu sau a unui compromis rezonabil. Dar nu asta a fost partea cea mai urmuziana dintre toate, desi au fost si aici cateva momente de suspans. Am vorbit si am “negociat” cu toti acestia, mai putin cu Presedintele, care l-a pus pe seful consilierilor sa discute “chestiunea”, desi era si el numai ochi si urechi si astepta informatiile intr-o camera alaturata. Nu a fost o recrutare obisnuita pentru mine, pentru ca nu am recomandat eu candidatii, ci mi-au fost “dati’. Vreo 12, adica cei care se “inscrisesera in concurs”, conform legii. O parte dintre ei erau chiar din institutia respectiva, ceilalti din afara. Eu trebuia sa-i evaluez, deci, si sa prezint “comisiei” concluziile mele, impreuna cu comentariile, obiectiile si recomandarile primite din partea oamenilor politici mai sus insirati.

Erau si cativa normali la cap printre cei 12, insa intr-o ingrijoratoare minoritate. Nu am loc aici sa descriu tot procesul acela halucinant si sinistru de la un capat la altul, cred ca nicio carte intreaga nu ar ajunge pentru asa ceva. Unul dintre “probe” a fost cea a “planului de management” (sic!). Candidatilor li s-a cerut, cu o naturalete dezarmanta, sa prezinte “comisiei” un “plan de redresare si de reorganizare a institutiei, urmat de unul mai detaliat de relansare”. Nici mai mult, nici mai putin! Si candidatilor li s-a parut un lucru normal, doar unul dintre ei s-a mirat putin, insa nici acela prea mult. Nu va puteti inchipui ce era scris in acele “planuri de management”. Dar nu acolo era grotescul, pentru ca aceia nu erau nici primii si nici ultimii manageri aspiranti care nu se prind ca se fac de ras. Apogeul cinismului a fost la sustinerea acestor „planuri” in fata „comisiei”. Si, mai ales, “dezbaterile” acesteia pentru departajarea castigatorilor. A fost un spectacol a carui amintire o voi lua cu mine in mormant. Niste prosti stand si argumentand in fata altora care faceau pe prostii… Se puneau intrebari, se cereau explicatii si lamuriri, se ridicau sprancene, se ducea degetul la tampla a gandire grea. Intr-o ora, “comisia” decisese deja cum trebuie salvata si apoi inflorita institutia. Insa nu a durat prea mult, pentru ca a sunat telefonul. “E Cotroceniul” – anunta secretara cu glas tremurat. Linsite deplina, numai bine cat sa se auda din receptor vocea aceea pitigaiata. Presedintele “comisiei” s-a ingalbenit, a zis “sa traiti, sigur ca da!”. Ceilalti au spus si ei “evident, sigur ca da, cum de nu ne-am dat noi seama de prima data…” si apoi s-a incheiat recrutarea si am plecat cu totii pe la casele noastre.

Sursa :   Blogul lui George Butunoiu Despre manageri, viitori manageri si cei care nu vor deveni niciodata manageri