Am deja 18 luni de cand am pornit marea aventura a antreprenoriatului. In momentul in care am decis asta incepusem sa constat ca relatia mea cu timpul este duala, a  trecut destul de mult, dar nu mai pare sa fie suficient nici inaintea mea. Gandul ca ma voi privi in oglinda peste 5 ani, stiind ca am ingropat adanc in comoditate dorinta de a-mi schimba povestea pe care mi-o spun despre mine, m-a coplesit.

Concluzia de pina acum este ca este cel mai accelerat proces de dezvoltare personala prin care am trecut, as indrazni sa spun ca este comparabil ritmul cu cel in care am simtit ca te dezvolti atunci cand faci coaching. (CANI – Continuous and Neverending Improvement).

In zilele bune ma intreb o data pe zi ce fac eu de fapt aici, incotro ma indrept oare, iar in zilele proaste ma cert cu gandul asta la fiecare 2-3 ore. Iar abilitatea pe care am exersat-o cel mai mult in perioada asta a fost aceea de a-mi reduce fricile la tacere, chiar si una temporara, pentru a-mi putea vedea de drumul pe care il construiesc pe masura ce trec zilele.

Am primit in perioada asta fiecare telefon ca pe un cadou, fiecare client sau prieten care m-a sunat sa ma intrebe ce fac,  sa imi ceara sfatul sau sa ma implice in proiecte a fost un CADOU personal, iar starea asta n-o pot descrie suficient de bine in cuvinte. Imi doresc doar sa o pot pastra la fel indiferent de locul unde voi ajunge si modul in care se va aseza drumul meu.

Nu-mi permit sa imi fie frica, acum sau in viitor, si am declarat-o dusmanul meu cel mai mare, alaturi de orice demers care poate duce la diminuarea increderii in mine. Pina acum sunt cele mai mari exercitii pe care le-am facut cu mine si pe masura ce le continui imi dau seama cat mai am de invatat.

Asta poate explica reactiile mele mai putin tipice pentru ceea ce credeam sau cine paream ca sunt inainte, atentia la informatiile pe care le las sa ma influenteze si la oamenii pe care ii las aproape de visele mele. Cred ca cea mai mare responsabilitate pe care o avem fata de noi este aceea de a ne proteja visele, iar piedicile pe care le avem in indeplinirea lor sunt menite sa ne testeze de fapt dorinta reala de a le atinge, ne pregatesc sa le implinim de fapt.

Partea cea mai frumoasa a drumului este insa senzatia ca, in ciuda discomforturilor temporare, am revenit acasa, la mine. Acolo unde stiu ca singura persoana care trebuie sa decida cu adevarat pasii urmatori sunt eu, singura dificultate fiind aceea de a testa permanent ce vreau si ce simt fata de lucrurile care imi ies in cale si a decide pasii urmatori dupa aceasta discutie cu mine.

Citeste mai mult: CareerAdvisor.ro